Prin sudul ţării e un sat egal depărtat de orice formă de civilizaţie urbană - se află la 50 de kilometri de Giurgiu, tot atâţia faţă de Alexandria şi tot atâţia faţă de Bucureşti. Deşi distanţa nu e mare, se cunoaşte că satul este chiar în mijlocul pustiului. Puţină lume a mai rămas acolo, trăind în afara timpului tocmai datorită civilizaţiei. Nimeni nu mai iese din sat dacă găseşte tot ce vrea la magazin şi chiar dacă există acum radio şi televizor, peste sat pluteşte un aer de timp stătut, pentru că, deşi un om îşi duce viaţa sa fără să fie complet rupt de lume, comunitatea a rămas de mult în loc.
De altfel, acolo totul pare că stă în picioare numai datorită unei minuni, care s-a şi întâmplat acum câţiva ani: o icoană din biserică a plâns, vestea s-a dus repede şi satul a devenit un mic loc de pelerinaj. Cu câteva donaţii mai mari sau mai mici, biserica s-a renovat, e nouă şi impunătoare, domnind peste un sat mort. În acea vreme multe spirite au reînviat în sat, unele cu folos şi altele degeaba, pentru ca totul să se liniştească treptat şi să ajungă iar în starea de dinainte. Excepţie fac duminicile când se adună mai multe maşini în faţa bisericii - semn că au venit credincioşii fideli icoanei de prin împrejurimi; în rest, totul e mort.
Pe şosea, la intrarea în sat, păzeşte cuminte fostul CAP, precum un câine bătrân şi bolnav căruia de mult nu-i mai pasă de cine îi trece prin faţă. Sentimentul pustiului nu s-a aşezat niciodată mai bine peste o aşezare încă locuită: în casele celor plecaţi au apărut cucuvele care îi veghează pe cei rămaşi şi aşteaptă parcă să-i îngroape şi să le ia şi lor locul. Vântul bate în duşmănie, răscolind degeaba aerul stătut ca o băltoacă, iar clopotele bisericii bat dement încercând disperate să însufleţească ceva ce a murit de mult... în van. Indiferenţa stăpâneşte tot, cei rămaşi îşi duc micile existenţe discret, parcă nu vor să deranjeze pe cineva. Totul s-a întâmplat şi încă se întâmplă sub ochii nepăsători ai lui Tarzan. E bătrân, adus de spate, ştirb şi ars de soare de la munca câmpului pe care încă o mai face - singur. Îşi duce neînsemnata viaţă între cerul perfect albastru şi greu, ce parcă stă să cadă peste sat, şi pământul ars, brăzdat de o vale seacă ce nici ea nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.
De altfel, acolo totul pare că stă în picioare numai datorită unei minuni, care s-a şi întâmplat acum câţiva ani: o icoană din biserică a plâns, vestea s-a dus repede şi satul a devenit un mic loc de pelerinaj. Cu câteva donaţii mai mari sau mai mici, biserica s-a renovat, e nouă şi impunătoare, domnind peste un sat mort. În acea vreme multe spirite au reînviat în sat, unele cu folos şi altele degeaba, pentru ca totul să se liniştească treptat şi să ajungă iar în starea de dinainte. Excepţie fac duminicile când se adună mai multe maşini în faţa bisericii - semn că au venit credincioşii fideli icoanei de prin împrejurimi; în rest, totul e mort.
Pe şosea, la intrarea în sat, păzeşte cuminte fostul CAP, precum un câine bătrân şi bolnav căruia de mult nu-i mai pasă de cine îi trece prin faţă. Sentimentul pustiului nu s-a aşezat niciodată mai bine peste o aşezare încă locuită: în casele celor plecaţi au apărut cucuvele care îi veghează pe cei rămaşi şi aşteaptă parcă să-i îngroape şi să le ia şi lor locul. Vântul bate în duşmănie, răscolind degeaba aerul stătut ca o băltoacă, iar clopotele bisericii bat dement încercând disperate să însufleţească ceva ce a murit de mult... în van. Indiferenţa stăpâneşte tot, cei rămaşi îşi duc micile existenţe discret, parcă nu vor să deranjeze pe cineva. Totul s-a întâmplat şi încă se întâmplă sub ochii nepăsători ai lui Tarzan. E bătrân, adus de spate, ştirb şi ars de soare de la munca câmpului pe care încă o mai face - singur. Îşi duce neînsemnata viaţă între cerul perfect albastru şi greu, ce parcă stă să cadă peste sat, şi pământul ars, brăzdat de o vale seacă ce nici ea nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.
Multumesc! Mi-ai amintit de satul in care am copilarit.
RăspundețiȘtergere